sâmbătă, 28 mai 2016

PARTIDUL DREPTATII SOCIALE SE LEGITIMEAZA

Marian Vanghelie, noul presedinte al Partidului Dreptăţii Sociale: Până pe 20 aprilie veţi vedea şapte candidaţi la sectoare plus Primăria Generală

07 Apr 2016 - 23:00
Marian Vanghelie a anunţat, joi, într-o conferinţă de presă, că preia conducerea Partidului Dreptăţii Sociale - formaţiune care va avea congresul în aproximativ trei săptămâni.

El s-a prezentat la Palatul Parlamentului împreună cu un grup format din parlamentari, reprezentanţi ai sindicatelor, membri ai PDS, alături de care va conduce partidul care este înfiinţat de mai bine de şapte ani.

"Ne vom lupta pentru drepturile omului. O să vedeţi în următoarele zile lucruri frumoase. Dacă nu voi reuşi la următoarele alegeri parlamentare să fiu mai puternic decât PSD, plec acasă. (...) Am avut discuţii cu mulţi oameni din Parlament, cu mulţi oameni politici, chiar din momentul în care am ieşit din arestul preventiv. Am avut discuţii pentru ce trebuie făcut pentru o stângă democratică din România, pe ceea ce trebuie făcut ca, în acest stat de drept, să schimbăm lucrurile în bine. (...) Sunt alături de mine oameni, un grup de sprijin din PSD, unii mai vechi decât sunt eu, care am 23 de ani în PSD. Sunt alţii care reprezintă sindicatele, Consiliul General, consilii, care reprezintă Parlamentul. În aproximativ trei săptămâni ne veţi vedea la Sala Palatului, unde vom prezenta ce vrem să facem cu acest grup", a declarat Vanghelie.

Marian Vanghelie a arătat că îşi asumă responsabilitatea preluării acestei noi formaţiuni şi nu a dorit să dea încă un răspuns concret în privinţa candidaturii sale la Primăria sectorului 5, lăsând să se înţeleagă că ar putea candida chiar la Primăria Capitalei. "Nu vreţi un moment tipic cu 7 candidaturi? Să explodeze doamna Firea", a adăugat el.

Întrebat dacă a vorbit cu Mircea Geoană, Marian Vanghelie a spus: "Cine e dl Geoană? (...) În ziua când dl Geoană s-a dus la DNA, noi dimineaţă ieşeam de la arest. (...) Ştiţi ce mi-au spus miliţienii de acolo, care au o vechime? A avut dreptate bătrânul ce a zis. Restul deduceţi dumneavoastră". Întrebat dacă "bătrânul" este Ion Iliescu, Vanghelie a confirmat că afirmaţia sa l-a vizat pe acesta.

El a susţinut că are experienţa necesară pentru a fi lider de partid şi a adăugat că va colabora cu "mai multe formaţiuni".

"Nu am vorbit cu UNPR, dar cred că se poate discuta cu noul preşedinte. (...) Eu nu vreau să omor, nu vreau să arestez, eu vreau să strâng lângă mine oameni care să facă ceva. (...) Dacă toţi ne ascundem în munţi, cine mai vorbeşte? Cred că am câştigat experienţa necesară, nu neapărat politică, organizatorică, ci de a merge puţin cu cătuşele prin faţa românilor. Cred că am obligaţia, prin experienţa politică şi organizatorică pe care o am şi puterea pe care o am, de a influenţa pozitiv foarte mulţi colegi de-ai mei din PSD să nu mai stea ascunşi, să nu mai tacă, să vorbească şi să vină alături de noi. În următoarea perioadă veţi fi plăcut surprinşi de ceea ce vom reuşi să realizăm. Nu sunt unul dintre liderii europeni ai acestei ţări, dar pot să strâng foarte multă lume, din zona intelectuală, sindicală, oameni cu influenţă pozitivă, care pot să facă ceva. Nu tuturor românilor le este frică să facă politică. (...) De aceea îmi asum, cred că eu ştiu exact ceea ce trebuie şi cum trebuie făcut ca această ţară să se ducă în linia democratică şi europeană în toate domeniile. Pe linia economică nu avem nicio problemă, suntem o anexă la Bruxelles. Cred că dacă în politica economică putem să facem aceste lucruri, cred că ar trebui să vedem şi în privinţa statului de drept. Am început să citesc şi din Drept, că nu aveam ce face. (...) Nu cred că asta este o societate model, pericolul este că jumătate dintre români o să ajungem să fim denunţătorii celeilalte jumătăţi", a afirmat Vanghelie.

joi, 19 mai 2016

MOARTEA DICTATORULUI ITALIEI : BENITO MUSSOLINI

Trupul lui Mussolini, ascuns în mănăstire



Benito Mussolini a fost dictatorul Italie
i şi aliatul lui Hitler în cel de-al doilea război mondial. În aprilie 1945 sfârşitul războiului era aproape, Tripla Alianţă Germania-Italia-Japonia, fiind pe punctul de a fi înfrântă de puterile aliate. Pe 27 aprilie 1945, încercând să fugă în uniformă germană, Mussolini şi amanta sa, Clara Petacci, au fost arestaţi de un detaşament de partizani lângă Dongo.
În după-amiaza zilei de 28, au fost duşi pe drumul spre Brunate, la vila Belmonte, unde au fost împinşi spre un zid al parcului. Încercând să-l apere pe Mussolini cu trupul ei, Clara Petacci a strigat: “Nu, Benito, tu nu trebuie să mori!” A fost dată la o parte, cu patul puştii, de Valerio Audisio, care l-a împins apoi pe Mussolini la zid, silindu-l să stea cu spatele, apoi şi-a îndreptat spre el pistolul-mitralieră. “Trage în piept!”, a strigat Mussolini desfăcându-şi vestonul.
Dar arma s-a blocat Audisio a cerut alta. Timp de un minut s-au auzit hohotele de plâns ale Clarei Petacci. În sfârşit, Audisio a tras şi Mussolini a căzut, rănit la picior. A doua împuşcătură, de la foarte mică distanţă, în inimă, a fost mortală. A urmat Clara Petacci. Era ora 16.10.
Cadavrul dictatorului italian – batjocorit de mulţime
Cadavrele jefuite – chiar Audisio luase portofelul şi ceasul de aur ale lui Mussolini – au fost duse la Dongo, alături de celelalte şaisprezece căpetenii fasciste omorâte în aceeaşi zi. Au fost expuse toate în Piaţa Loreto, neîncăpătoare pentru cele douăzeci de mii de persoane prezente. S-au proferat injurii, cadavrele au fost scuipate şi s-a aruncat în ele cu noroi şi gunoaie. Apoi, ducele şi amanta lui au fost spânzuraţi de picioare, cu braţele atârnând, de un drug de fier, la o benzinărie. Autorităţile engleze şi americane au protestat şi, la presiunea lor. Comitetul de eliberare a împrăştiat mulţimea şi a dispus transportarea cadavrelor la spitalul municipal. Acolo, cadavrul lui Mussolini, gol, a fost pus într-un sicriu din lemn alb, fără nimic în el, care a fost dus în timpul nopţii în afara oraşului şi îngropat pe un teren viran. Groparii au avut grijă să acopere cu iarbă pământul răscolit ca să nu existe niciun semn care să trădeze locul.
Cadavrul lui Mussolini a fost înmormântat în mănăstire
În ciuda acestor precauţii, în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1946, trei tineri fascişti au dezgropat sicriul, au scos din el cadavrul descompus al lui Mussolini şi l-au vârât într-un sac de cartofi. În grabă, au uitat în sicriu un picior care se desprinsese de trunchi. După mai multe luni de căutări şi anchete, serviciile secrete italiene au ajuns la concluzia că nodul afacerii se afla la mănăstirea franciscană Sant’Angela de lângă Milano. Preşedintele Consiliului, Alcide de Gasperi, i-a înfăţişat situaţia papei Pius al XII-lea, care s-a arătat gata să intervină, cu condiţia că făptaşii să nu aibă neplăceri şi ca rămăşiţele ducelui să primească un mormânt onorabil. Pe 12 august 1946, două cufăraşe au fost aduse discret la mănăstirea Sant’Angela, unde au fost predate de stareţ prefectului de poliţie. Mussolini a fost înhumat la mănăstirea Cerro Maggiore de lângă Legnano, în Lombardia.
Timp de 11 ani, locul, care nu a fost cunoscut nici măcar de soţia dictatorului, a fost ţinut secret. Abia la 29 august 1957 corpul a fost restituit lui Rachele Mussolini, care l-a înhumat fără nicio ceremonie, în cavoul familiei, la San Cassiano.

miercuri, 11 mai 2016

TOTUL DESPRE DICTATORUL STATULUI CHILE : AUGUSTO PINOCHET

Chile: crimele regimului Pinochet şi conspiraţia tăcerii


În Chile, toamna adie a moarte. De 40 de ani, 11 septembrie are, pe țărmul sud-american al Pacificului, cu totul altă semnificație decât cea dobândită după atacurile teroriste din SUA. Lovitura militară de stat din 1973, încheiată cu moartea președintelui Salvador Allende, a marcat sângeros destinul chilian, inaugurând o dictatură feroce. Mai mult: în octombrie se împlineşte şi un sfert de secol de când un referendum l-a obligat pe generalul Pinochet să renunțe la putere. Tranziția spre democrație a fost, însă, marcată de influența sa și, mai ales, de rănile provocate de regimul său represiv: mii de morți, zeci de mii de dispăruți și torturați, sute de mii de exilați – apoi, o tăcere favorizând impunitatea.
Chilienii se întreabă încă de ce țara lor, considerată multă vreme cea mai democratică din America Latină, a trebuit să plătească pentru alegerea democratică a primului președinte marxist din lume prețul atât de dureros al transformării într-un laborator sinistru, ce a îmbinat teroarea politică și neoliberalismul sălbatic.
În dimineața zilei de 11 septembrie 1973, președintele Salvador Allende a fost informat că unități ale armatei au început neutralizarea căilor de comunicație și ocuparea punctelor esențiale: posturi de radio, universități, fabrici, stații de aprovizionare cu apă și electricitate. Urmează cinci mesaje radiodifuzate ale șefului statului, asediat în Palatul Moneda, prin care respinge cererile de a preda puterea. I se oferă un avion pentru a pleca în exil cu familia. În fața refuzului categoric, tancurile deschid focul asupra sediului prezidențial. Garda prezidențială opune o rezistență înverșunată. Au loc confruntări și în alte puncte nevralgice ale Capitalei. În miezul zilei, puciștii recurg la bombardamentele aviației asupra președinției.
La ora 14, ultimii partizani ai lui Allende sunt nevoiți să arboreze steagul alb și se pregătesc să părăsească palatul în flăcări. Șeful statului le spune că-i va însoți. Rămâne în urmă și se împușcă în cap cu pistolul-mitralieră dăruit de Fidel Castro, doi ani mai devreme. Varianta sinuciderii e confirmată și de autopsia din 2011. Unii susțin, în continuare, ipoteza crimei. În același an 1973, secretarul de stat american Henry Kissinger a primit Premiul Nobel pentru Pace.
Cu trei ani înaintea loviturii de stat, președintele american Richard Nixon afirma, într-o reuniune a Consiliului Național de Securitate: „Nu trebuie să lăsăm America Latină să o ia pe acest drum fără să suporte consecințele”. Allende preluase puterea abia de trei zile. Mai precis decât Nixon, Henry Kissinger afirma, în aceeași perioadă: „Nu văd de ce ar trebui să lăsăm o țară să devină marxistă numai pentru că populația sa e iresponsabilă”.

„Revoluția în legalitate”
În cei trei ani pe care i-a petrecut la putere, Allende a aplicat măsuri pentru îmbunătățirea nivelului de trai al populației: de la crearea de locuri de muncă, înghețarea prețurilor și majorarea salariilor, până la distribuirea gratuită, zilnic, a unei jumătăți de litru de lapte fiecărui copil. Chile a cunoscut o experiență unică până atunci: trecerea spre socialism, în mod democratic, din interiorul regimului capitalist. „Socialismul trece prin democrație, pluralism și libertate”, declara Salvador Allende. „Revoluția în legalitate” și „calea chiliană spre socialism” sunt concepte care au entuziasmat stânga occidentală. François Mitterand, proaspăt ales lider al socialiștilor francezi, a făcut prima sa vizită în această calitate chiar în Chile.
Abolirea monopolurilor a afectat, deopotrivă, companiile americane, victime în special ale naționalizării minelor de cupru, și pe latifundiarii chilieni, exilați după reforma agrară, care au susținut din plin campania de propagandă și dezinformare dirijată de CIA.
În fața Adunării Generale a ONU, în 1972, Allende atrăgea atenția asupra amenințării multinaționalelor: „Suntem în fața unei confruntări frontale între corporațiile multinaționale și state. Practic, deciziile fundamentale ale statelor, în plan politic, economic și militar, sunt influențate de organizații globale care nu depind de nici un stat și nu dau socoteală nici unui parlament”.
În plan internațional, Chile s-a alăturat Mișcării nealiniaților, respingând politica blocurilor specifică Războiului Rece și pledând pentru crearea unui mecanism care să permită țărilor Lumii a Treia să participe la procesul decizional. De asemenea, Allende a respins panamericanismul coordonat de la Washington și a promovat ideea unui sistem andin de integrare, bazat pe liber schimb, piață comună și un sistem financiar regional. Era prea devreme, însă, pentru aceste idei. În anii 2000, seria de președinți socialiști ajunși democratic la putere a făcut posibilă concretizarea visului lui Allende. Anii ’70 erau încă prielnici dictaturilor militare: în Brazilia, Argentina, Bolivia și Uruguay. Va urma și Chile, care, sub președinția lui Allende, devenise refugiul miilor de exilați politici de pe continent.

Un socialist moderat
Departe de a fi fost considerat un „roșu” în toată puterea cuvântului, Allende și-a câștigat respectul prin echilibru și capacitatea de conciliere. A adus laolaltă tendințele unei stângi divizate. Acest socialist moderat era nepotul fondatorului primei școli laice din Chile. Bunicul și tatăl său au fost radicali de stânga și masoni. Familia, de origine bască, emigrase în Chile în secolul al XVII-lea. Crescut în mediul burgheziei umaniste, Allende a urmat medicina și s-a implicat în mișcarea studențească.
A fost unul dintre fondatorii Partidului Socialist chilian, în 1933, al cărui secretar general adjunct a fost ales în 1938, la 30 de ani. La 29 de ani era deputat, la 31 devine ministru al Sănătății. Mai târziu va fi ales președinte al Senatului. Începând din 1952 a candidat la fiecare scrutin prezidențial. A câștigat la a patra încercare, în 1970, susținut de Unitatea Populară, o coaliție de șase partide de stânga, sprijinită de sindicate. La alegerile uninominale într-un singur tur, Allende a obținut 36,3%, iar candidatul dreptei, 34,9%, situație în care, conform Constituției, Senatul a ales președintele. Allende a obținut suportul parlamentarilor democrat-creștini, după ce i-a asigurat că va respecta pluralismul politic și libertățile civile. S-a ținut de promisiune: a respectat cu strictețe cadrul legal. Acest fapt i-a atras antipatia celor mai radicali dintre susținătorii săi, care-i criticau spiritul conciliant, prudența și legalismul.
Extrema stângă a început presiunile asupra guvernului pentru a accelera drumul spre socialism. Cu propria tabără divizată, în fața puternicei opoziții parlamentare a dreptei, sub atacurile și manipulările presei finanțate de CIA și de marii proprietari afectați de reforme, Allende a avut de înfruntat serioase dificultăți economice. După relansarea creșterii în primul an, inflația și penuria au agravat tensiunile sociale. Prăbușirea pe piața mondială a prețului cuprului – principala bogăție naturală și cel mai important produs la export – și strategia Statelor Unite de boicot au deteriorat situația. Greva camionagiilor din octombrie 1972 a blocat această țară cu o lungime de 4.300 de kilometri, dar o lățime medie de numai 180 de kilometri. Oprirea traficului pe șoseaua panamericană, care traversează de la nord la sud teritoriul, a paralizat Chile vreme de câteva săptămâni. Greva transportatorilor a fost încurajată financiar, în secret, din afară.

Teroare politică și neoliberalism economic
În această situație, Allende a format un nou guvern, în care a cooptat și miniștri din rândurile Armatei. O armată care, în ciuda tradiției latino-americane, se menținuse până atunci în afara jocului politic.
În iunie ’73 s-a revoltat un regiment de blindate. A fost un avertisment. Apoi, ministrul Apărării a fost agresat și a trebuit să recurgă la armă, după care era pe punctul de a fi linșat de extremiști de dreapta. Neveste de ofițeri demonstrau în fața casei acestui general Carlos Prats, acuzându-l că-i împinge pe militari spre un compromis cu marxismul. Presa controlată de CIA vuia că extrema stângă pregătește o lovitură de stat, ce va fi urmată de decapitarea Armatei. În aceste condiții, loialistul general Prats a demisionat, propunându-l ca înlocuitor pe Augusto Pinochet, care reușise să-i câștige încrederea. În scurt timp, însă, Pinochet s-a lăsat atras în complotul susținut de o dreaptă care cerea ordine într-o țară tot mai destabilizată de proteste, mai mult sau mai puțin manipulate.
Exilat la Buenos Aires, generalul Prats a fost ucis din ordinul lui Pinochet, în septembrie 1974. În cei 15 ani de dictatură brutală, brațul lung al DINA, poliția politică, a făcut ravagii. Ministrul de externe al lui Allende, Orlando Letelier, a fost asasinat la Washington, în 1976. Continentul sud-american căzuse deja pradă terorii unei campanii de crime coordonate de serviciile secrete ale celor șase dictaturi militare din regiune, în cadrul Operațiunii „Condor”, menită să elimine „subversiunea internă”.
În Chile, au căzut victime represaliilor lui Pinochet peste 3.200 de oameni, alți 35.000 au fost torturați, iar peste 200.000 au luat calea exilului. Au fost sacrificate și simbolurile spirituale: la cinci zile după lovitura militară de stat din septembrie 1973, cel mai popular cântăreț chilian, Victor Jara, a fost împușcat pe Stadionul Național. La 23 septembrie a fost omorât poetul Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel.
Teroarea politică a juntei militare s-a manifestat nu doar împotriva partidelor de stânga, care au fost interzise, ci și a instituțiilor democratice. Parlamentul a fost dizolvat, s-a instituit cenzura, rectorii universităților au fost înlocuiți cu generali. Starea de urgență proclamată în întreaga țară instituia justiția militară. Poliția secretă a fost împuternicită să recurgă la execuții sumare.

„Miracolul chilian”
Dacă teroarea de stat a vizat distrugerea liberalismului democratic, în plan economic regimul Pinochet a transformat Chile în laboratorul neoliberalismului, promovat de un grup de discipoli ai tezelor lui Milton Friedman. Într-o încercare de definire a acestui experiment, s-a vorbit de „național-mondialism”. Întreprinderile naționalizate au fost restituite, s-a aplicat un program de privatizare totală, iar hegemonia pieței și a capitalului a anulat progresele sociale din epoca Allende, aruncând, în 1982, 20% din populație în șomaj. Friedman a vorbit de „miracolul chilian”. Când minunea a luat sfârșit, în 1990, 40% din populație suferea de sărăcie.
Pinochet a fost silit să se retragă din fruntea statului în urma votului negativ dat de 55% din votanții la referendumul din 5 octombrie 1988 – plebiscit care ar fi trebuit să-i prelungească prezența la putere. Sub presiunea externă, a fost nevoit să-și recunoască înfrângerea. A rămas, însă, comandant al Armatei până în 1998 – perioada aceasta de tranziție din Chile fiind descrisă ulterior ca o „democrație restrânsă”. Apoi, Pinochet a fost senator până în 2002, când a renunțat din motive de sănătate. A murit la 91 de ani, în 2006, fără să fi dat socoteală pentru crimele pe care le-a ordonat. Doar o procedură judiciară spaniolă l-a șicanat în 1998-2000, când a fost reținut la Londra, înainte de a fi repatriat din motive medicale.
Tranziția democratică a fost controlată de militari, la fel și încercările de a dezvălui adevărul și a face dreptate în privința crimelor dictaturii. Junta și-a amnistiat propriile abuzuri, aparatul administrativ și judiciar al lui Pinochet și-a perpetuat controlul birocratic, iar societatea a rămas divizată cu privire la moștenirea perioadei dictatoriale. Abia acum, la patru decenii de la lovitura de stat, asociația magistraților chilieni a prezentat scuze pentru „acțiunile și omisiunile” din timpul dictaturii. Dar o conspirație a tăcerii favorizează în continuare impunitatea. Condamnările de până acum sunt simbolice și trădează lipsa unei voințe ferme de a judeca crimele regimului Pinochet.

miercuri, 4 mai 2016

001. FANIA KAPLAN : UCIGASUL PREZUMTIV AL DICTATORULUI COMUNIST : V I LENIN

Fanya Kaplan

Fanya Kaplan
Fanya Kaplan was born on 10th February, 1890, into a poor peasant family and her four brothers and two sisters were all educated at home. Her parents both emigrated to the United States.
Kaplan became involved in radical politics and joined the Socialist Revolutionary Party. In 1906 she took part in a plot to kill a Tsarist official in Kiev. Kaplan was caught and sentenced to a life of hard labour in Siberia. She later recalled: "I was exiled to Akatoi for participating in an assassination attempt against a Tsarist official in Kiev. I spent eleven years at hard labour."
After eleven years in Siberia she was released after the February Revolution. Like many Mensheviks and Socialist Revolutionaries, Kaplan was furious when theBolsheviks closed down the Constituent Assembly and decided that she would assassinate Lenin as a means of protesting against this measure.
On 30th August, 1918, Lenin spoke at a meeting in Moscow. Victor Serge later explained what happened: "Lenin arrived alone; no one escorted him and no one formed a reception party. When he came out, workers surrounded him for a moment a few paces from his car." As he left the building Kaplan tried to ask Lenin some questions about the way he was running the country. Just before he got into his car Lenin turned to answer the woman. Serge then explained what happened next: "It was at this moment Kaplan fired at him, three times, wounding him seriously in the neck and shoulder. Lenin was driven back to the Kremlin by his chauffeur, and just had the strength to walk upstairs in silence to the second floor: then he fell in pain. There was great anxiety for him: the wound in the neck could have proved extremely serious; for a while it was thought that he was dying."
Fanya Kaplan
P. P. Baloyusov, painted a picture of Fanya Kaplan's attempt to kill Lenin.
Kaplan was soon captured and in a statement she made to Cheka that night, she explained that she had attempted to kill him because he had closed down the Constituent Assembly. In a statement to the police she confessed to trying to kill Lenin. "My name is Fanya Kaplan. Today I shot at Lenin. I did it on my own. I will not say whom I obtained my revolver. I will give no details. I had resolved to kill Lenin long ago. I consider him a traitor to the Revolution. I was exiled to Akatui for participating in an assassination attempt against a Tsarist official in Kiev. I spent 11 years at hard labour. After the Revolution, I was freed. I favoured the Constituent Assembly and am still for it."
Fanya Kaplan
Fanya Kaplan in prison
Fanya Kaplan was shot by Pavel Malkov, a Baltic Fleet sailor, on 3rd September, 1918. Yakov Sverdlov, who organized the execution, gave instructions that she was not to be buried. He told Malkov: "her remains are to be destroyed so that not a trace remains."
The attempt on Lenin's life and the assassination of Moisei Uritsky, chief of the Petrograd Secret Police, concerned the leadership of the Bolsheviks. Joseph Stalin, who was in Tsaritsyn at the time, sent a telegram to Yakov Sverdlov suggesting: "having learned about the wicked attempt of capitalist hirelings on the life of the greatest revolutionary, the tested leader and teacher of the proletariat, Comrade Lenin, answer this base attack from ambush with the organization of open and systematic mass terror against the bourgeoisie and its agents."
Leon Trotsky agreed and argued in My Life: An Attempt at an Autobiography (1930): "The Socialist-Revolutionaries had killed Volodarsky and Uritzky, had wounded Lenin seriously, and had made two attempts to blow up my train. We could not treat this lightly. Although we did not regard it from the idealistic point of view of our enemies, we appreciated the role of the individual in history. We could not close our eyes to the danger that threatened the revolution if we were to allow our enemies to shoot down, one by one, the whole leading group of our party."
The advice of Stalin, who had used these tactics successfully in Tsaritsyn, was accepted and in September, 1918, Felix Dzerzhinsky, head of the Cheka, instigated the Red Terror. It is estimated that in the next few months 800 socialists were arrested and shot without trial. In the first year the official figure, almost certainly an underestimate, suggested 6,300 people were executed without trial.

sâmbătă, 30 aprilie 2016

02 PARTIDELE DICTATORILOR.

Partidul Crucilor cu Sageti - scurt istoric,preluare: Dictatorii

 
Partidul Crucilor cu Sageti (in maghiara Nyilaskeresztes sau Nyilas-Keresztes Párt) a fost un partid politic maghiar pronazist si antisemit. Liderul formatiunii a fost Ferenc Szálasi, care a ocupat functia de prim-ministru al Ungariei din 15 octombrie 1944 pana in ianuarie 1945. In perioada guvernarii sale de numai 4 luni, 80.000 de evrei din Ungaria si Transilvania de Nord au fost exterminati, inclusiv copii si femei.

Partidul a fost fondat in 1935 de Ferenc Szálasi si si-a desfasurat activitatea timp de 2 ani in ilegalitate, fiind scos in afara legii din cauza violentei si a radicalismului. Constituit dupa modelul fascist al Partidului National-Socialist din Germania, Partidul Crucilor cu Sageti, un partid extremist de dreapta, a preluat numeroase elemente din ideologia acestuia. Emblema partidului reprezenta o cruce verde, cu majuscula H alba la mijloc si cu varfurile crucii in forma de sageata, intr-un romb alb pe fond rosu; cealalta jumatate a campului heraldic fiind identica cu steagul casei dinastice arpadiene (cinci fasii rosii si patru albe).

Vezi si Partidul Muncitoresc German - scurt istoric

Ideologia partidului era similara nazismulului (national-socialismului), fiind de factura nationalist-militanta. Programul Partidului Crucilor cu Sageti viza refacerea revizionista a Ungariei Mari si a valorilor maghiare, definite prin expresia Hungarizmus, i.e. „ungarism”.

Vezi si Cum a luat nastere Partidul Comunist Chinez

In martie 1944 prim-ministrul pro-german Döme Sztójay a legalizat din nou Partidul Crucilor cu Sageti. In octombrie 1944, partidul a acaparat puterea, fortele germane, care ocupasera Ungaria in martie, punandu-l pe Ferenc Szálasi in functia de prim-ministru. Politica pro-nazista dusa de Partidul Crucilor cu Sageti a mentinut alianta Ungariei fasciste cu Germania nazista pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.

La 7 noiembrie 1944, membri ai Partidului Crucilor cu Sageti au ucis-o pe Hannah Szenes intr-o inchisoare. Hannah Szenes s-a nascut in Budapesta la 17 iunie 1921. A emigrat clandestin in Palestina. A fost instruita la Cairo, la scoala de parasutisti si a devenit ofiter in armata britanica in iunie 1944. A vrut sa ajunga in Ungaria prin Iugoslavia ca sa salveze evrei, dar la 9 iunie 1944 a fost arestata la frontierea Ungariei. Preotul catolic Ferenc Kállo a fost ucis de adeptii Partidului Crucilor cu Sageti la 29 octombrie 1944. La sfarsitul razboiului, Ferenc Szálasi si alti membri marcanti ai Partidului Crucilor cu Sageti au fost condamnati de Tribunalul poporului din Ungaria pentru crime de razboi si executati in 1946 prin spanzurare. Comandantul armatei a fost executat prin impuscare un an mai tarziu.

01.PARTIDELE DICTATORILOR

Partidul Muncitoresc German - scurt istoric: Preluare Dictatorii

 
Partidul Muncitoresc German a fost un partid minuscul, fondat la data de 5 ianuarie 1919 de Anton Drexler (1884 - 1942) la MünchenBavaria. La infiintare, in afara de lacatusul-mecanic Anton Drexler, ales presedinte al partidului, au mai participat jurnalistul sportiv Karl Harrer si alte 22 de persoane, majoritatea colegi de serviciu cu Anton Drexler la uzina cailor ferate dinMünchen.

Vezi si Horst-Wessel-Lied, imnul oficial al partidului nazist NSDAP - VIDEO 
Membrii partidului se intruneau periodic pentru a discuta despre nationalism, rasism si antisemitism. La 12 septembrie 1919, Adolf Hitler a participat pentru prima data la o intrunire a acestui partid. In aceeasi zi, Anton Drexler l-a invitat peAdolf Hitler sa devina membru al partidului. Dupa cateva zile, Hitler a fost inscris ca membru al acestui partid si, scurt timp dupa aceea, a preluat conducerea partidului.

Vezi si Ultimii ani ai Republicii de la Weimar
La 20 februarie 1920, Partidul Muncitoresc German a fost redenumit Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP, Partidul Nazist) si a continuat sa existe pana la infrangerea Germaniei in al Doilea Razboi Mondial, in 1945. In perioada 1933 - 1945 NSDAP a fost unicul partid politic din Germania nazista.


Printre primii membri in Partidul Muncitorilor Germani s-au numarat:

    Ernst Boepple
    Anton Drexler
    Dietrich Eckart
    Gottfried Feder
    Hans Frank
    Karl Harrer
    Ernst Röhm